Fusese acea vreme in care iubirea era iubire, iar totul nu era mai mult decat oglindirea iubirii mele…
Acum stau gandindu-ma cat de departe este ea de mine… Imi pare ca suntem despartiti de o mie de ani si de milioane de kilometri… Stiu insa ca adevarul ma loveste in cea mai adanca dintre simtirile mele : este inca in orasul meu, este inca in aceeasi secunda cu mine, si este inca la mai putin de o jumatate de ora de mers pe jos…Totul este atat de anapoda…una simti, alta este, intre ele nu zace decat o fiinta ce nici macar nu a vrut vreodata sa iti apartina. Seducatoare aberatie,misterioasa imagine a gandurilor mele…zambetul mi se stinge acum undeva in departarea noptii printre copacii abandonati de lumina……Atata tacere poate fi afara si atata haos printre gandurile mele. Simt ca sunt undeva atat de aproape de realitate, simt cum atat de aproape am fost noi doi, dar niciodata indestul…
Ce sens mai are ratacirea mea printre irealitati si vise adormite, si ce sens mai exista in tot ce ochii mei mai pot intrezari prin intuneric?! Prea straini suntem acum unul de altul, prea necunoscuti am fost atunci propriilor noastre persoane…
Acum tot ce mai cunosc despre ea este ca a existat odata. Tot ce imi mai spune cate ceva despre ea, sunt amintirile mele, acum atat de ireale si incetosate. Patetica stare de melancolie, patetica innoptare cade peste gandurile mele imbracandu-mi-le in nepasare. Nu sunt trist. Doar actualizez o mai veche problema a simtirii mele, doar acum realizez ca inca suntem in acelasi oras al singuratatii. Si cum s-ar fi putut intampla oare totul decat astfel? Se putea oare atasa un alt final micii noastre drame? Ceea ce stiu este ca suntem intr-adevar pierduti si despartiti de un zid ce opreste vederea dincolo de adevaruri, tot ce stiu este ca desi am putea merge pe aceiasi strada,ne vom indrepta in directii opuse si desi nu suntem decat la o jumatate de ora distanta unul de altul, intotdeauna mie asta mi se va parea o infinitate intreaga…
